Momentan, abordarea psihiatrica e una mecanicist-determinista. Conform teoriei vulnerabilitate -stress (Zubin), totul se reduce in final la lozul pe care il tragi la nastere: bagaj genetic, familie, pozitie sociala, etc… peste care se suprapun „surprizele” vietii.
Vizavi de importanta genelor si mediului, Nietzsche a pariat pe superioritatea dobandita genetic (loz castigator la nastere), Adler pe hipercompensarea handicapului (poti juca bine si o mana proasta).
Conceptul de liber arbitru a fost inventat ca sa poata exista conceptul de VINA. Si cel de vina– ca omul sa isi poata explica niste fenomene, intr-un mod egocentrist si arogant, pentru a-i controla pe cei din jur, sau pentru a avea pretext pentru razbunare. Cand intelegi mecanismele si inevitabilitatea actiunilor, nu mai poti condamna, si conceptul de vina se dizolva.
Vina este doar carligul pescarului in carnea victimei. E unul dintre cele mai folosite mecanisme de manipulare: cere-i cuiva imposibilul, apoi convinge-l ca e de vina pentru esec. Si ti-e dator. Mecanismul acesta nu functioneaza la psihopatul antisocial, care nu poate simti sentimentul de vina si nu isi modifica comportamentul nici in urma pedepselor. El intotdeauna arunca vina asupra victimei.
Grecii antici au avut intelepciunea resemnarii si acceptarii destinului. Omul actual se imbata cu aroganta liberului arbitru. Poti accelera pe calea ferata, poti avea senzatia ca esti in control, dar macazele sunt deja presetate.
Alegerea nu exista. Structura particulara de personalitate determina un comportament calculabil si previzibil. Echipamentul de start e dat de hazard, iar apoi totul trece printr-un mecanism de rotite dintate din care nu e scapare.
Sclavii zarului ?
