Diferenta intre structura particulara( trasaturi accentuate) si tulburarea de personalitate o face doar functionarea sociala. Dar aici apar 2 probleme.
1. X poate functiona foarte bine si daca are tulburare de personalitate, daca e angajat la stat, sau e propriul lui sef (patron). Daca e in varful piramidei pe vreo functie la stat, nu numai ca e aproape imposibil de concediat, dar poate propaga dizarmonie, amplificata proportional cu functia (vezi marii dictatori).
2. Conteaza mediul. Daca X e antisocial, impulsiv sau histrionic, poate functiona excelent intre schizoizi, anxios-evitanti si dependenti. Si in familie poate functiona bine, atata timp cat partenerul e din cluster-ul C de personalitate.
In Zelig, avem portretizat inca un tipar: anxios- camuflatul, cu un self esteem extrem de scazut, care spre deosebire de anxios evitant, nu se retrage din societate, ci merge in mijlocul ei si se camufleaza perfect, trecand „under the radar”, scapand de eventuale critici si ostilitati. In comedia lui Woody Allen, Zelig isi poate schimba si infatisarea, nu doar comportamentul.
Daca normalitatea e adaptabilitatea sociala, Zelig e idealul. Dar cameleonul Zelig ajunge sa fie tratat pentru „boala” lui.
Adaptarea/ neadaptarea, functionarea/ nefunctionarea sociala, normalitatea/ anormalitatea raman niste termeni relativi si discutabili. Prin metoda reducerii la absurd, Allen a reusit sa ofere o caricatura care ne scutura sistemul de clasificare.
<http://www.imdb.com/title/tt0086637/?ref_=fn_al_tt_1>
