Franz Waxman – Dr. Jekyll and mr.Hyde soundtrack din 1941 este conceptul muzical care s-a infiltrat insidios in zona metalului greu, dand nastere gothic-metalului.
Momentul transformarii doctorului Jekyll e redat printr-un ritm bine punctat de contrabas care se insinueaza pe sub un clinchet de clopotei de balci. Aceasta idee a fost preluata de Mr.Doctor (Devil Doll) si ulterior de Lacrimosa si majoritatea trupelor de gen.
Devil Doll ramane o formatie adanc ascunsa in catacombele catedralei gotic-metalice. Ramane o formatie pentru arheologii muzicali, ramane pour les connaisseurs. Mr.Doctor (Jekyll si Hyde) a fost total dezinteresat de faima si bani (din muzica) caracteristice rockstarurilor. A creat arta de dragul artei. Numele lui real a fost ascuns aproape 20 ani si s-a aflat abia recent (2007), cand a publicat o „biblie” a genurilor muzicale din Marea Britanie a anilor 70. Mult timp a refuzat sa dea interviuri. Intr-un final, a declarat ca a continuat sa compuna albume, dar nu e interesat sa le faca publice. Misterul -ca magnet- isi atinge extrema in cazul lui.
Stilul Devil Doll, avangardist chiar si pentru 2013 consta in compozitii lungi (de tip soundtrack) care contin un colaj dramatic si grandios de rock, pasaje de pian si voce, parti corale cu orga de biserica, si scurte segmente din coloanele sonore horror din filmele lui Hitchcock (compuse de Bernard Hermann). Mr.Doctor e si DJ genial nu doar compozitor. Biserica, Cimitirul si Circul se impletesc pentru a da nastere unei panze de paianjen, din care ascultatorul nu poate evada decat cu prilejul minutelor de liniste inregistrata – postludiul perfect, pentru revenirea din hipnoza, dupa „trip-ul” auditiv suprarealist.
Nu e supranumit degeaba „the man with a thousand voices”, Mr.Doctor folosind tehnica vocala „Sprechgesang”, o recitare cantata. Se joaca cu timbrul, care la el devine un parametru variabil.
Mr.Doctor a reusit sa creeze albume care acapareaza in intregime campul atentiei si folosesc din plin puterea de procesare a ascultatorului. Muzica lui va ramane pentru totdeauna in underground, nu in background, la fel ca o comoara ingropata.
The girl who was …Death (1989), The sacrilege of fatal arms (1993) si Dies Irae (1996) au fost materia prima pentru formatii de avangarda ca Lacrimosa, Therion, Arcturus, si vor ramane niste capodopere teatrale bizare care isi vor ilumina mult timp cautatorii dispusi sa coboare in intuneric.
– reeditare –
1jackdaw 