O forma de psihoterapie care mi s-ar parea cu adevarat interesanta, si nu doar vorbarie goala plina de stereotipuri si truisme ieftine, ar fi psihoterapia inversa, cea negativa. Ii poti cere pacientului in mod repetat sa se considere „ultimul” om. In acel punct, nu mai e nimic de pierdut, nimic de aparat, nu mai e loc de cadere. Mai jos nu se poate. Lipsa oricarei mize duce la relaxare absoluta. Din acel moment, orice actiune e un progres.
Ideea nu e noua. Stoicii se infometau pentru ca sa simta mai multa placere atunci cand mananca.
Devil Doll – Sacrilegium
"We Are Just Sketches Of Men
Caught In A Wicked Vortex
Where Tertium Non Datur
Between Being God
Or Being Damned.
But, After All,
Isn`T It True That
An Inaudible Suggestion,
An Ineffable Remorse,
A Secret Instinct
Reveal The Impurity
Hidden In Success,
The Vulgarity Of Victory,
The Filth Nestling
In Fortune:
Pure Purity
Absolute Catharsis,
Is In Misadventure,
In Tragedy,
In One`S Ineluctable
Check Mate."
In 1996, apare Fight Club de Chuck Palahniuk, urmat de filmul
cu acelasi nume din 1999, cu celebrul citat:
“I let go. Lost in oblivion. Dark and silent and complete.
I found freedom. Losing all hope was freedom.”
Devil Doll e raspunsul la intrebarea: ce ar compune un criminolog cinefil ?
Universul lui Mr. Doctor include tematica lui Poe, la care se adauga tema criminalului disociat cu o viata respectabila in societate, a cetateanului – prizonier in societate, a monstrului care isi ucide creatorul, si cea a controlului total prin hipnoza practicat de psihiatri – dr. Caligari, dr. Mabuse.
Baba din Fat frumos din lacrima a scos inimile din 7 cai si le-a bagat intr-unul singur – „un tretin slab de-i numarai coastele”. Frankenstein a facut monstrul din bucati. Grenouille a ucis 25 virgine pentru a le extrage mirosul si a crea parfumul suprem. La fel a construit si Mr. Doctor Devil Doll. Aceasta muzica e echivalentul trufelor albe, care si intr-o cantitate infima, au un gust unic si de neconfundat.
Revolta – inspiratie The Prisoner – episodul Checkmate
Dupa acumulare si colectionare (memorie enciclopedica) a urmat extragerea esentei. Ulterior a creat un alfabet (la fel ca Hans Holbein – Alfabetul Mortii) din acele esente (frame-uri, segmente melodice) si si-a criptat cu ajutorul lor propria biografie. Devil Doll e invaluita in mister, raritate -editii de lux limitate, si a oferit satisfactia unei munci de detectiv cinefil pentru a-i afla influentele. Filmele pe tematica disocierii -> date biografice -> muzica.
E formatia la care booklet-ul te trimite sa iti faci temele, la un treasure hunt de filme, poezii, monumente. Aceste teme pot dura ani de zile. Ultima tema era intalnirea cu creatorul labirintului. Dupa cum mi-a explicat Mr. Doctor, muzica e arhitecturala, intervalele muzicale reprezentand pasi prin labirintul Venetiei. Nu l-am cautat doar in calitate de fan, ci si de psihiatru, manat de curiozitate profesionala.
Doua ore la un cappuccino cu maestrul Panciera au demonstrat ca tempus fugit. Prima impresie a fost ca seamana cu Conrad Veidt (Cesare – The cabinet of Dr. Caligari) – aceeasi structura osoasa faciala, aceeasi tunsoare.
Fara o cunoastere detaliata a biografiei lui Mario Panciera, decriptarea DD e imposibila.
Nu dati like. Numarul de like-uri nu spune nimic despre calitatea artistica a unei postari. Exprima doar popularitatea. 1 like de la un geniu valoreaza mai mult decat 1 milion de like-uri ale unor mediocri. Nu asa sta treaba si cand e vorba de bani. Se pare ca Mario Panciera (Mr. Doctor) a inteles asta inainte de Era Facebook.
Mario Panciera a trasat o linie adanca si subtire, putin vizibila la o privire superficiala, in istoria muzicii din ultimii 25 ani. Fantoma creatoare de opere – Mario Panciera, cu 2 doctorate, unul in filosofie, unul in criminologie, a facut tot posibilul sa ramana in underground. O piesa cu un titlu inspirat – The black holes of my mind – ma duce cu gandul la intunericul absolut cu care s-a invaluit ca artist, si la filosofia lui de a colectiona enorm si de a nu-si publica operele. El nu a fost un rock-star, ci un rock-blackhole. A dorit exact opusul visului american „rich and famous”, visul comun al histrionicilor si narcisicilor.
In ultimul interviu, a afirmat ca in ultimii ani a continuat sa compuna, dar nu a fost interesat sa ofere publicului operele. Se pare ca subscrie la :“A true artist takes no notice whatever of the public. The public are to him non-existent”- Oscar Wilde
Pentru a-i intelege universul artistic, am vizionat peste treizeci de filme horror vechi ( 1920-1965 ), surse de inspiratie pentru filmele moderne, si un serial. Am identificat ulterior, unele pasaje tribut ( aprox 15 secunde ), reproduse identic in operele lui din coloanele sonore ale lui Bernard Hermann. Unele versuri sunt un colaj din replici din filme.
Mr. Doctor si-a facut cunoscut numele doar cand a publicat dupa 20 ani de munca, 45 Revolutions, o enciclopedie intimidanta si doar ca aspect si greutate, de 1190 de pagini despre muzica punk dinainte de ’80 din UK.
Cand Belle Antique Japonia i-a reeditat discurile, iar numarul de vizionari de pe youtube a ajuns la peste 100.000, nu am putut decat sa ma gandesc la nea Spirache Necsulescu din Titanic vals, care beneficiind de efectul psihologiei inverse, a castigat postul politic, rugandu-i pe votanti sa nu il voteze.
Dpdv al structurii de personalitate, Mario Panciera, cinefil, colectionar de muzica, scriitor si compozitor s-a remarcat prin : constiinciozitate marcata, capacitate titanica de colectionare si clasificare, obsesivitate, inflexibilitate, dezinteresul pentru feedback-ul altora, lipsa dorintei de popularitate si bani din arta. Se califica pentru structura particulara a personalitatii de tip anancast, pe care a tratat-o cu medicamentul Randomness. Alegea tot al 10-lea pasaj din opera bruta, pe care il introducea in versiunea finala. Considera ca doar un om dominat de iluzie, nu de ratiune, poate ajunge mare in arta. De asta s-a regasit in The Prisoner. ( Spoiler alert: In ultimul episod, aflam ca prizonierul era propriul sau gardian.)
„Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” – Lucian Blaga
Franz Waxman – Dr. Jekyll and mr.Hyde soundtrack din 1941 este conceptul muzical care s-a infiltrat insidios in zona metalului greu, dand nastere gothic-metalului.
Momentul transformarii doctorului Jekyll e redat printr-un ritm bine punctat de contrabas care se insinueaza pe sub un clinchet de clopotei de balci. Aceasta idee a fost preluata de Mr.Doctor (Devil Doll) si ulterior de Lacrimosa si majoritatea trupelor de gen.
Devil Doll ramane o formatie adanc ascunsa in catacombele catedralei gotic-metalice. Ramane o formatie pentru arheologii muzicali, ramane pour les connaisseurs. Mr.Doctor (Jekyll si Hyde) a fost total dezinteresat de faima si bani (din muzica) caracteristice rockstarurilor. A creat arta de dragul artei. Numele lui real a fost ascuns aproape 20 ani si s-a aflat abia recent (2007), cand a publicat o „biblie” a genurilor muzicale din Marea Britanie a anilor 70. Mult timp a refuzat sa dea interviuri. Intr-un final, a declarat ca a continuat sa compuna albume, dar nu e interesat sa le faca publice. Misterul -ca magnet- isi atinge extrema in cazul lui.
Stilul Devil Doll, avangardist chiar si pentru 2013 consta in compozitii lungi (de tip soundtrack) care contin un colaj dramatic si grandios de rock, pasaje de pian si voce, parti corale cu orga de biserica, si scurte segmente din coloanele sonore horror din filmele lui Hitchcock (compuse de Bernard Hermann). Mr.Doctor e si DJ genial nu doar compozitor. Biserica, Cimitirul si Circul se impletesc pentru a da nastere unei panze de paianjen, din care ascultatorul nu poate evada decat cu prilejul minutelor de liniste inregistrata – postludiul perfect, pentru revenirea din hipnoza, dupa „trip-ul” auditiv suprarealist.
Nu e supranumit degeaba „the man with a thousand voices”, Mr.Doctor folosind tehnica vocala „Sprechgesang”, o recitare cantata. Se joaca cu timbrul, care la el devine un parametru variabil.
Mr.Doctor a reusit sa creeze albume care acapareaza in intregime campul atentiei si folosesc din plin puterea de procesare a ascultatorului. Muzica lui va ramane pentru totdeauna in underground, nu in background, la fel ca o comoara ingropata.
The girl who was …Death (1989), The sacrilege of fatal arms (1993) si Dies Irae (1996) au fost materia prima pentru formatii de avangarda ca Lacrimosa, Therion, Arcturus, si vor ramane niste capodopere teatrale bizare care isi vor ilumina mult timp cautatorii dispusi sa coboare in intuneric.
1jackdaw 